Capcanele încrederii în sine - când intențiile bune ale părinților produc efectul invers

În zilele noastre, o capcană tot mai frecventă în relaţia părinte-copil este protejarea excesivă a copiilor. Simţim că lumea în care trăim este tot mai nesigură şi atunci răspunsul părinţilor este de a se asigura că oferă protecţie în cele mai diverse situaţii cu care se poate confrunta copilul.

Este adevărat că nu mai trăim vremurile în care copiii puteau fi lăsaţi să se joace singuri în faţa blocului sau să vină singuri de la şcoală. La fel de adevărat este însă că vedem alte situaţii în care părinţii acţionează în locul copiilor, le rezolvă probleme pe care aceştia le-ar putea rezolva singuri, îi feresc de dificultăţi şi riscuri acceptabile, iau decizii fără a-i implica pe copii – e adevărat, cu cele mai bune intenţii, pentru a-i feri de greutăţi.

Există copii care nu îşi mai julesc genunchii, care nu iau niciodată o notă mică, nu uită niciodată caietul acasă pentru că părintele se asigură de asta, care nu se murdăresc, care se joacă în parc doar cu părinţii sau coordonaţi de părinţi. Unele situaţii s-au schimbat într-adevăr în vremurile pe care le trăim, şi sunt cu adevărat mai riscante, dar nu toate. Este important să nu uităm că învăţăm din experienţele pe care le trăim, inclusiv din cele negative. Şi copiii învaţă la fel. Eşecurile pe care le trăiesc îi învaţă să le gestioneze, să rezolve probleme, să se schimbe.

Deşi eroarea şi experimentarea stau la baza succesului, unii părinţi supra-protectivi fac tot ce pot să le elimine din viaţa copilului. Din păcate, se ajunge la a elimina nu doar disconfortul şi dezamăgirile, ci şi joaca, distracţia, explorarea. Presiunea pentru succes creşte tot mai mult, în timp ce ingredientul cel mai important pentru dezvoltarea copilului – joaca – face parte tot mai puţin din viaţa copilului.
Având puţine provocări pe care să le rezolve singuri, copiii nu îşi dezvoltă mecanisme creative de adaptare la cerinţele normale ale vieţii. Devin astfel fragili, temători, evitanţi faţă de riscuri, fără abilitatea de a persevera, şi în consecinţă privaţi de bucuria propriilor realizări. Din dorinţa de a oferi copilului tot ce este mai bun, unii părinţi devin hiperatenţi la copil, reacţionează la orice mică modificare în comportamentul copilului, sunt în aşteptare pentru eventualitatea în care ar putea apărea ceva şi ar putea interveni.

Chiar şi când nu sunt împreună cu copilul, cu ajutorul telefonului mobil rămân la fel de conectaţi la posibilele probleme care pot apărea şi sunt gata de intervenţie. Accesul permanent la ajutorul părinţilor îl infantilizează pe copil, chiar şi la vârsta adolescenţei, păstrându-l într-o permanentă stare de dependenţă. Chiar adolescentul apelează la părinţi şi nu învaţă să se descurce singur.

Care sunt riscurile supra-protejării copilului? Copilul poate deveni temător, situaţiile şi persoanele necunoscute îi pot provoca frică, poate deveni retras şi timid. Nu are încredere în ceilalţi, este infuenţat de alţii cu uşurinţă, poate dezvolta probleme emoţionale ca anxietatea sau depresia. Fără experienţe de joacă, încercare-eroare, explorare, copiilor li se refuză copilăria, pe care încep să o trăiască însă la vârsta adolescenţei şi chiar mai târziu.