Există cu adevărat “stiluri de învăţare preferate”?
La majoritatea cursurilor despre predare, training sau vorbit în public ni se spune că oamenii au stiluri diferite de învăţare – unii preferă să primească informaţiile pe cale vizuală, alţii să le asculte, iar alţii să le experimenteze “cu mâna lor” (modelul VAK – Vizual/Auditiv/Kinestezic). Încă din anii 1980 există o vastă literatură pe această temă, iar sondajele de opinie efectuate pe profesori din diverse colţuri ale lumii au arătat că până la 93% dintre aceştia consideră că elevii gândesc şi învaţă diferit în funcţie de care emisferă a creierului lor este “dominantă”.
Recunosc că niciodată nu am reuşit să identific cu precizie care este stilul meu favorit, deoarece am constatat că uneori prefer să citesc şi să subliniez anumite lucruri, alteori îmi place să le aud explicate de cineva sau să le privesc într-un documentar, şi aşa mai departe. Aşa că, atunci când am citit că neuroştiinţele au început să încadreze teoria stilurilor de învăţare diferite la categoria “mituri despre creier”, alături de cel al emisferelor cerebrale preponderent creative sau logice şi de cel că ne folosim doar 10% din creier, am răsuflat uşurată.
Citeste si Neuroştiinţele au dovedit: Poveştile au mai multă putere decât statisticile
În realitate, foarte puţine studii au utilizat metodologii experimentale valide pentru a dovedi existenţa stilurilor de învăţare preferate şi a aplicabilităţii lor cu succes în predare (prin succes înţelegând, desigur, capacitatea de a reţine, a reda şi a aplica practic informaţiile studiate). Mai mult, studii ştiinţifice recente contrazic flagrant această ipoteză foarte populară. Să vedem de ce.
Creierul procesează informaţiile în multiple arii
Mitul stilurilor de învăţare a plecat de la cercetări valide care au arătat că informaţiile vizuale, auditive şi kinestezice sunt procesate în arii diferite ale creierului (cortexul vizual, auditiv şi motor). Numai că aceste structuri separate din creier sunt strâns interconectate, iar între modalităţile senzoriale areloc un transfer permanent de informaţii şi o activitate intensă de trecere dintr-o modalitate în alta. Prin urmare, este incorect să plecăm de la premisa că un singur canal prin care primim stimulii din exterior determină procesarea întregii informaţii.
Mai mult, deşi oamenii pot declara, într-adevăr, că le place mai mult un anumit mod de a învăţa, cercetările au dovedit că aceştia nu procesează informaţia mai eficient atunci când li se predă conform stilului lor “preferat”. Dimpotrivă, unele studii arată chiar că elevii învaţă mai bine când materialul nou li seprezintă într-o manieră care îi scoate din zona lor de confort.
Stilul de învăţare nu poate fi separat de context
Deşi fiecare dintre noi este unic, modul cel mai eficient în care învăţăm nu depinde de preferinţele noastre, ci mai degrabă de natura materialului care ni se predă. Practic, nu putem învăţa limba italiană doar cu pictograme şi nici geometria practicând-o doar verbal (ca să nu mai spunem de învăţarea unui stil de dans sau a conducerii maşinii).
Aşadar, dar dacă cineva ne-ar întreba cum preferăm să ne predea ceva (cu ajutorul unei prezentări PowerPoint, printr-o înregistrare audio sau practicând o serie de mişcări şi acţiuni), dacă suntem cinstiţi ar trebui să recunoaştem că nu putem să răspundem la această întrebare fără să ştim mai întâi dacă este vorba despre o teoremă din fizică, o poezie sau utilizarea unui instrument.
Multe alte aspecte cântăresc greu pe lângă stilurile de învăţare
Nu în ultimul rând, oamenii variază din multe puncte de vedere, printre care: capacitatea de a reţine anumite tipuri de conţinut (de exemplu, concret sau abstract), interesul faţă de anumite domenii şi bagajul general de cunoştinţe cu care vin într-o unitate de învăţământ sau într-o organizaţie.
Citeste si Vrei sa fii carismatic? Iesi de pe pilotul automat!
Aceste aspecte au un impact mult mai mare asupra eficienţei reţinerii şi aplicării informaţiilor decât stilul lor de învăţare. De exemplu, studiile au dovedit că începătorii într-o meserie învaţă mai bine studiind exemple, pe când cei cu expertiză mai mare învaţă mai bine rezolvând probleme pe cont propriu. Alte cercetări au arătat că învăţarea se îmbunătăţeşte semnificativ aproape pentru toată lumea atunci când se combină diverse activităţi (cum ar fi desenarea unor scheme) cu studiul pasiv şi practica pe cont propriu.
În concluzie, încadrarea oamenilor în categorii tip “vizual”, “auditiv” şi “kinestezic” pe baza unor teste cu câteva întrebări (o practică des întâlnită la diverse cursuri şi seminarii) este simplistă, poate produce confuzii şi nu ia în calcul progresul făcut în ultimii ani de ştiinţele cognitive. A te asigura că ai oferit informaţiile echilibrat prin toate cele trei canale senzoriale nu reprezintă o formulă a succesului suficientă şi garantată. Profesorul sau trainerul trebuie să ţină cont şi de alţi factori – precum nivelul de calificareal participanţilor, interesul lor faţă de ceea ce li seprezintă sau natura informaţiei pe care trebuie să o asimileze – şi să-şi calibreze mult mai fin stilul de predare.
