Formele spontane ale toleranţei

Deşi oamenii o preţuiesc în mod deosebit şi vor să fie consideraţi modele de toleranţă, aplicarea sa în practică  se dovedeşte anevoioasă. Cândt rebuie să fim toleranţi? Şicât? Dar intoleranţi este bine să fim? 

Privind în jurul nostru, avem moment când ne spunem că este prea multă toleranţă uneori, că nu mai ştim să discernem între ceea ce trebuie tolerat şi ceea ce devine intolerabil.

În efortul de a descifra tainele acestui concept, am structurat articolul  sub formă de răspunsuri la următoarele întrebări: 
1. Ce este toleranţa?
2. Care sunt formele spontane ale toleranţei şi când se pune problema acesteia? 
3. Care sunt limitele obiective ale toleranţei sau unde începe intolerabilul? 

Ce este toleranţa?

Conform DEX, toleranţa (lat.: tolerare = a suporta) este un termen social, etic şi religios aplicat la o colectivitate sau la un individ, care defineşte respectul libertăţii altuia, a modului său de gândire şi de comportare, precum şi a opiniilor sale de orice natură (politice, religioase, etc.). Cu alte cuvinte, noţiunea de toleranţă  constăîn acceptarea unor diferenţe evidente, fie ele fizice, socio-culturale, politice sau religioase.
Pentru înţelegerea  definiţiei şi a analizei ce urmează vom utiliza următorul exemplu:  - cineva spune:  „foaia din mâna mea este albă”, iar altul vine şi zice: „eu cred că este neagră”.
Pe vremea lui Socrate, în numele toleranţei,  acest dezacord  ar fi dus la  stârnirea unui dialog  care s-ar fi putut termina, nu neapărat, în acord.  
Dialogul, ca acceptare a alterităţii, are două avantaje: pe de o parte face ca lucrurile să se mişte către o edificare mai mare a fiecăruia dintre cei doi, iar pe de altă parte relansează discuţia, având în vedere ideea că diferenţa de opinie mişcă lucrurile.

În zorii secolului XXI aceeaşi afirmaţie ar putea da naştere unui altfel de comportament. Pentru a nu primi calificativul stigmatizant de „intolerant”,  cei doi ar cădea de  accord că fiecare are dreptul la opinia lui. (Tu ai dreptul la părerea ta. O respect. Eu am dreptul la părerea mea şi mă aştept ca ea să-mi fie respectată. Dialectica e inutilă. Toleranţa reciprocă sfârşeşte într-o universal tăcere surâzătoare pentru care dialogul e un bruiaj indezirabil.)
Ceea ce dorim să evidenţiem aici este că, în zilele noastre, există riscul, ca în numele toleranţei, prin tăcere sau neimplicare, să pierdem orientarea cunoaşterii şi asumarea răspunderii opţiunii, şi să confundăm respectful diferenţei cu etica dizolvantă a lui “anything goes”. 

Care sunt formele spontane ale toleranţei şi când se pune problema acesteia? 

Potrivit inclinaţiei naturale, nimeni nu esteîn mod spontan tolerant. Această virtute se învaţă şi presupune o bună cunoaştere a sinelui pentru a veni în faţa semenilor să-i afirmişisă-i asculţi. 

Ȋnsă, există şi forme în care toleranţa se manifestă în mod  spontan. Astfel:

1. Toleranţa faţa de  sine  
Ne ştim bine păcatele, suntem, nu o dată, în dezacord cu ceea ce facem, dar, una peste alta, ne privim cu destulă simpatie: ne suportăm, ne iertăm. În orice caz, nu suntem atât de răi pe cât s-ar părea şi, mai ales, atât de răi pe cât sunt alţii. O ilustrare semnificativă a toleranţei faţă de sine e înţelegerea pe care o avem faţă de tabieturile noastre.

2. Toleranţa faţă de cei apropiaţi (complezenţa) 
Iubirea se exprimă întotdeauna – şi uneori în chip iraţional – ca toleranţă: suntem foarte îngăduitori cu copiii noştri, cu cei din familia noastră sau cu unii prieteni. Acceptăm din  partea lor derapaje care, în cazul altora, ni se par inacceptabile. Intr-o familie, trebuie să te acomodezi la particularităţile fiecărui membru ca la un dat, de care, în condiţiile curente, n-ai cum să fugi. E inevitabil să cazi la învoială, să te obişnuieşti cu modul partenerului de a rula (sau nu) tubul de pastă de dinţi, cu deprinderile lui alimentare, cu tabieturile lui sau ale întregului neam.

3. Toleranţa în societate (indulgenţa, complicitatea şi resemnarea) 
E foarte răspândită, în viaţa zilnică, varianta – să zicem – „slabă” a toleranţei, numită indulgenţă. Ştii că are loc o neregulă, nu consimţi la comiterea ei, dar o treci cu vederea, te preface că nu iei notă de existenţa ei. Toţi profesorii ştiu că unii elevi fumează în pauză, la closet. Nu-i un capăt de ţara, dacă-i prind bine, dacă nu, asta e. Indulgenţa e, prin urmare, tendinţa de a tolera ceea ce ţi se pare neesenţial sau inevitabil. 
Comună este şi o formă ceva mai „tare” a toleranţei: complicitatea, consimţirea tacită. Nu mai poţi trece cu vederea o neregulă, dar decizi, în virtutea unui calcul pragmatic, să o îngădui. Avem în vedere ideea de bacşiş. Toţi ştim că nu este în regulă, dar există o complicitate, o consimţire tacită la acesta în idea că dacă nu o faci ai dezavantaje şi mai mult,  că ţine de mersul lucrurilor, nu poţi tu acum să schimbi lumea. 

În sfârşit, pe o altă treaptă, avem, uneori, de-a face cu o specie mai sumbră a toleranţei: resemnarea. Vezi neregula, o respingi interior, dar o suporţi, o înduri, ca pe ceva inevitabil. De regulă, adopţi resemnarea fie pentru că nu crezi în posibilitate are ctificării situaţiei fie pentru că, dintr-un motiv sau altul, vrei să salvezi aparenţele.

Situaţiile, pe care le-am inventariat până acum, demonstrează că există o practică şi o problematic anistorică a toleranţei, că ea este, într-adevăr, cum spunea Voltaire, „apanajul umanităţii”. Chiar dacă, din când în când, împrejurările exterioare au îngustat drastic spectrul ei de manifestare, toleranţa a rămas condiţia minimală a convieţuirii, a igieneii nterioare în cadrul funcţionalităţii de grup.
    
Sistematizând cele prezentate anterior putem spune că: 

1.    În primul rând, toleranţa este un fenomen legat de viaţa în comunitate. Pentru Robinson Crusoe, singur pe insulă, problema toleranţei nu se pune. E nevoie de cel puţin două personaje diferite pentru ca problema toleranţei să se poată pune în termini concreţi.      
2.    In al doilea rând, toleranţa înseamnă un raport de putere. (Un şoarece nu poate să spună – eu cu elefanţii sunt foarte tolerant. Elefantul poate să fie tolerant cu şoarecele). Astfel, toleranţa înseamnă că cineva care are instrumentele puterii -  le controlează, le dozează şi le reţine astfel încât să nu lezeze libertatea celuialt. Între două personae între care nu există nici un fel de raport de putere, problema toleranţei nu se poate pune.  
3.    În al treilea rând, toleranţa e soluţia socialmente convenabilă a unui dezacord şi  nu suprimarea dezacordului. Aici avem în vedere credinţa comună conform căreia  a fi tolerant înseamnă să fii de acord cu celălalt.  Ori, nu se poate vorbi despre toleranţă decât atunci când admitem că celălalt  are o părere diferită de a noastră, când acceptăm că are dreptul la aceasta şi căutăm împreună cu el un mod de a gospodări această diferenţă astfel încât să nu devină culpabilizantă. Toleranţa este înclinaţia, sau decizia, de a accepta lucruri pe care anumite criterii le-ar define ca inacceptabile. E cădere la învoială cu ceva care te contrariază.

    Care sunt limitele obiective ale toleranţei sau unde incepe intolerabilul?

În ştiinţele aplicate, lucrurile sunt simple.Ele folosesc noţiunea de „câmp de toleranţă”, pentru a semnala graniţele între care sunt premise anumitea bateri, fără ca un ansamblu dat să aibă de suferit. „Câmpul de toleranţă” este invocat, de pildă, atunci când trebuie evaluată precizia de execuţie a unei piese. Calibrul unei ţevi poate „tolera” o  anumită aproximaţie a dimensiunilor, dar există o limită, dincolo de care, avem de-a face cu un rebut. La fel, organismul uman poate suporta, până la o limită, suferinţa fizică sau îngurgitarea unor substanţe nocive.

Dincolo de această limită, echilibrul fiziologic se năruie şi organismul intră în colaps. Prin urmare, niciun sistem, fie el mechanic sau biologic, nu poate supravieţui în condiţiile în care „câmpul lui de toleranţă” e supra solicitat.
În plan social intoleranţa începe acolo unde celălalt îţir ăspunde la toleranţă cu intoleranţă, acolo unde toleranţa celuilalt încetează la adresa valorilor tale. 

Toate aceste observaţii conduc spre concluzia că toleranţa e o valoare comportamentală validabilă şi recomandabilă numai întrucât lumea e imperfectă.

A nu exclude ceea ce nu te include, a permite celuilalt să fie altfel, ba chiar, în anumite limite, să greşească, a trata în chip acomodant diversitatea nesistematizabilă a părerilor, convingerilor şi moravurilor, a nu înlocui persuasiunea prin constrângere – iată exigenţele toleranţei, în ambianţa impură a vieţii publice cotidiene. Toleranţa nu are sens şi valoare în paradis. (Un sfânt nu poate fi tolerant cu un alt sfânt. Acolo unde armonia este obţinută nu mai există diferenţe de opinie.)

Idealul ar fi o lume în care toleranţa nu mai e necesară, în care răul e domesticit, puterea e distribuită omogen, diferenţele armonizate. Până în clipa unei asemenea improbabile reuşite suntem, ca să zicem aşa, „condamnaţi” la toleranţă.

Bibliografie:

1. Dumitru, M.,  “Despre intolerabil”,Revista “Cuvântul”,(2005);
2. Patapievici, H., “Despre toleranţă”, Dilema veche, (2006);
3. Pleşu, A., “Toleranţa şi intolerabilul – criza unui concept”,Ed. LiterNet, (2005).