fbpx Provocari, (trans)formari si... Happy Endings Never End. Cu Carmen Iliescu | Learning Network Mergi la conţinutul principal

Provocari, (trans)formari si... Happy Endings Never End. Cu Carmen Iliescu

(Aceasta este continuarea interviului cu Carmen Iliescu publicat saptamana trecuta: Poveste de viata...in povesti)

Toate se intampla la timpul lor. Dar, cateodata timpul « se ia cu alte treburi » si uita sa mai faca lucrurile sa se intample. Asa ca trebuie ajutat putin :) O sa intelegeti spre final la ce ma refer. Saptamana aceasta Carmen Iliescu continua să povestească despre cum sunt iubirile din tinerete, provocarile de a fi un parinte divortat, (trans)formari si...Happy Endings Never End !

Despre Iubire şi Tinereţe – între himere şi realitate

Pe la cinci ani, mi-aduc aminte că m-am îndrăgostit prima oară. Simţeam asta foarte tare în mijlocul curţii pline de margarete, împreună cu mirosul de iarbă încălzită de soare şi imaginea băieţelului cu niste dungi albastre pe post de mustăţi- pe atunci, la grădiniţă, ne badijonau în fiecare dimineaţă cu albastru de metil în gât.

Nu trebuie să luaţi numărul următor foarte în serios, dar cred că m-am îndrăgostit de probabil 30-40 de ori, începând cu colegul de grădiniţă şi punând la socoteală pe muşchetarul D’Artagnan, Ilie Năstase în anii de glorie, primele iubiri ale adolescenţei – și fiecare pare că ar fi mereu prima şi ultima-, Robert Redford confundat cu Marele Gatsby şi invers, şi aşa mai departe. Realitatea şi imaginaţia sunt la fel de puternice mai ales când e vorba despre emoţii şi sentimente. Dar cred că trebuie menţionată diferenţa dintre îndrăgostirea de început, care e o transă, o biochimie şi o exaltare a imaginaţiei şi continuarea ei spre dragoste care aduce conştientizarea relaţiei, o potrivire a personalităţii, temperamentelor şi expresiei lor, la care mai trebuie adăugate valori comune. Iar când dragostea devine profundă, stabilă şi de durată, apare şi o identitate comună, o spiritualitate împărtăşită. Până acolo, insa, este o cale de parcurs. Toate la timpul lor…

Uneori nu avem suficientă claritate şi pricepere să ducem mai departe o relaţie, chiar bine începută. Cum povesteam, în vremurile de entuziasm şi visare de la începutul anilor ’90,  m-am căsătorit şi am suprapus prea intens munca peste relaţia de cuplu. Neglijam relaţia personală şi am intrat într-o simbioză de competiţie, pierzând graniţele dintre firmă şi familie… Între timp s-a născut şi băiatul şi asta, de fapt, a cerut încă şi mai multă energie pe care nu ştiam cum să o administrăm între casă şi muncă. Iar "inevitabilul" s-a produs.. Atunci când familia s-a dizolvat eram furioasă şi tristă deopotrivă, dar peste ani am recăpătat perspectiva celor întâmplate şi am înţeles că răspunderea, atât în bine cât şi în rău, e întotdeauna a ambelor părţi. 

Părinte divorţat, nu « mamă singură » [[{"fid":"1561","view_mode":"default","type":"media","attributes":{"height":"223","width":"300","style":"float: right; margin: 2px 1px;","alt":"Carmen si Alex copilarie","title":"Carmen si Alex copilarie","class":"media-element file-default"}}]]

Cred că trebuie văzută diferenţa între a fi un parinte divorţat şi a fi o mamă singură. Sunt mesaje diferite între formulările astea dar, din obişnuinţă şi grabă, lumea tinde să gândească în ultima variantă. Eu m-am considerat un părinte divorţat şi niciodată o mamă singură.

O să spun cuvinte puţine despre ce a urmat după separare şi divorţ. Străduința de a fi în cel mai bun mod posibil alături de băiatul meu Alex, atunci aflat chiar înainte de începerea primei clase, este doar o parte a ecuaţiei. Un părinte divorţat nu este doar părinte, ci rămâne, în continuare, o fiinţă fără pereche. Iar asta reprezinta ce-a de-a doua parte a ecuaţiei in care m-a ajutat mult ceea ce am învăţat când am început să mă ocup sistematic de dezvoltarea mea personală.

Revenind la statutul de mamă divorţată, cu toată onestitatea, recunosc că a fost greu. Mai întâi, a trebuit să învăț eu însămi despre «Nu », apoi să îmi învăţ copilul că «Nu » e un răspuns perfect posibil şi acceptabil. Este extrem de periculos să dai copilului compensaţii greşite pentru lipsa celuilalt părinte. A da şi a lua mită emoţională ar trebui interzis prin lege!

Alt lucru de o mare importanţă este să nu îţi minţi copilul în nicio circumstanţă, dar mai ales despre lipsa celuilalt părinte, pentru că nimic bun nu se poate construi pe minciună, mai ales un om…

O măsură a inteligenţei parentale este felul cum reuşeşti să transmiţi copilului realitatea, într-un mod potrivit minţii şi sufletului de la acea vârstă, adică fără sa răneşti, dar şi fără să prosteşti. Cred că unul din modurile cele mai blânde şi mai folositoare îl reprezintă poveştile: cele gata scrise, dacă ai norocul să semene cu situaţia respectivă sau cele inventate de tine. Trebuie să fii creativ, să re-inventezi lumea folosind doar atâtea comparaţii cât îi sunt copilului accesibile din experienţă. Nişte poveşti speciale trebuie spuse despre renunţări, pierderi, amânări… E nevoie de foarte multă răbdare, de încredere şi e foarte multă nevoie de respect. Nu poţi să faci aproape nimic fără astea. E la fel ca şi în lumea adulţilor… Şi, ca în orice altceva, buna măsura şi bunul simţ sunt de aur… De fapt, în adâncul nostru, ştim exact şi simţim când facem un lucru bun şi când facem rău. Trebuie doar să ne dăm un mic răgaz înainte de a trece la acţiune, poate doar câteva secunde în care să cumpănim cu mintea şi cu inima ce urmează să facem.

Eu am avut un noroc extraordinar pentru că şi mama mea şi-a dedicat întreaga energie pentru băiatul meu. Oriunde se află acum, când nu mai este împreună cu noi, sunt sigură că îmi împărtăşeşte mândria şi mulţumirea pentru ceea ce a devenit Alex. Ea a fost o figură parentală mai răbdătoare şi mai protectivă, eu a trebuit să fiu de multe ori mai aspră şi mai severă. Am avut mereu şi fericirea de a fi înconjuraţi de prietene şi prieteni admirabili. Cred că soarta a fost extrem de generoasă şi ne-a dat ocazia să întâlnim oameni deosebiţi a căror valoare este mereu în mine şi este şi în băiatul meu. Sper că am avut, măcar în parte, capacitatea de a le aduce şi eu bucurii acestor prieteni.

Dar legătura cu celălalt părinte nu poate fi pe de-a-ntregul suplinită. Părintele absent din casă trebuie să rămână prezent în viaţa copilului şi noi, părinții lui, am făcut cât de bine am putut în această privință. Apar obstacole emoționale și desigur (pre)judecăți care ne încearcă în acest fel de relații și, probabil, aș fi putut face mai bine…

[[{"fid":"1540","view_mode":"default","type":"media","attributes":{"height":"227","width":"200","style":"float: left; margin: 1px 2px;","alt":"Carmen_si_Alex","title":"Carmen Iliescu si Alex","class":"media-element file-default"}}]]

Câte pagini ar trebui să mai scriu, oare, pentru a povesti orele condensate, la propriu şi la figurat, pe care le petreceam cu fiul meu, a cărui copilărie şi adolescenţă au fost impregnate de tot ceea ce eu învăţam… grija mea de a-l face să iubească cititul cărţilor tipărite, plăcerea de a asculta muzică clasică într-o lume în care jocurile pe calculator şi sonorităţile electronice sunt la putere… excursiile în afara ţării, care să îi deschidă orizontul şi să îi înalţe aspiraţiile spre valori înalte, ale unor societăţi mai vechi şi mai puţin zbuciumate decât a noastră..

Alex are norocul, dar şi meritul, de a trăi acum în Scoţia. Este încă student dar este un tânăr adult de care suntem foarte mândri, cu adevărat.

A fost o schimbare de perspectivă când, acum câteva luni în urmă, felicitându-l pe el de ziua sa de nastere, am realizat că şi eu împlineam 20 de ani de a fi mamă. Şi, tocmai de asta, am realizat că a fi părinte înseamnă şi a da încontinuu libertate copilului spre propria viaţă.

Ce m-a (trans)format

Scriam mai înainte despre cealaltă faţă a medaliei, atunci când eşti părinte divorţat. Eram în acelaşi timp, o femeie fără pereche şi ambivalenţa acestei sintagme avea, desigur, şi partea ei nefericită. Erau grele sărbătorile, mai ales, când în jurul meu erau în general cupluri iar eu, singură. Adevărul gol-goluţ e că o femeie divorţată, cu copil şi mamă pensionară la activ, oricât ar fi de fermecătoare, inteligentă şi descurcăreaţă, nu are multe şanse, mai ales la 40 de ani. Paleta se prezenta cam aşa : bărbaţii serioşi şi de vârstă apropiată erau căsătoriţi frumos la casa lor, apoi cei mai tineri nu erau în aria mea de interes, iar cei mai avansaţi în vârstă ori preferau doamne (mult) mai tinere, chiar dacă temporar, ori nu mai vroiau nimic. Deci, pentru categoria şi situaţia mea, oferta era cel mult de divertisment, antrenament, dar nu angajament. Aşa că, observând că nu pot face ceva bun împreună cu cineva, m-am hotarat să fac ceva bun pentru mine însămi. Citeam mult, mergeam la concerte, călătoream…

Dupa 2000 începuse trendul de succes al cursurilor de dezvoltare personală. Făceam treabă în bucătarie într-o dimineaţă de sâmbătă şi radioul mergea pe un post local, aşa, ca un fundal îndepărtat. De fapt, de obicei ascultam muzica la un CD Player dar uneori, foarte rar, şi radioul. Aparatul era exilat pe un raft din cămară şi funcţiona de acolo. Auzeam nişte vorbe ieşind printre borcane şi strecurându-se prin uşa întredeschisă către urechile mele. Cred că ineditul ideilor mi-a atras atenţia şi am început să desluşesc repetitiv două noţiuni fascinante «analiză tranzacţională » şi « programare neuro-lingvistică ». Era vorba despre un workshop susţinut de Julie Hay
[[{"fid":"1547","view_mode":"default","type":"media","attributes":{"height":"252","width":"250","style":"float: right; margin: 2px 1px;","alt":"Carmen_Iliescu_Julie_Hay","title":"Carmen Iliescu si Julie Hay","class":"media-element file-default"}}]]şi care se ţinea chiar în dimineaţa aceea!... Iar cum eu sunt genul care ia hotărâri rapide, am lăsat totul baltă şi în următoarea oră intram pe o direcţie care urma să îmi definească următorii 10 ani și, probabil, viața mea în continuare. Când am ascultat-o prima oară pe Julie Hay am simţit cum mi se luminează capul, iar mintea mea torcea ca un pisoi căzut pe spate de plăcere. Altfel, era din nou un domeniu despre care marea majoritate credea că e vreo sectă… mai trăisem eu asta cu ISO şi ştiam că intuiţia nu mă înşeală, am decis că este ceea ce trebuie să urmez. Pe atunci, foarte tineri şi ei, Cătălin Zaharia şi Andy Szekely, au fost cei de la care am învăţat şi cu care am colaborat. Am organizat cu Andy la primul lui Boot Camp, am continuat formarea NLP şi am lucrat cu Cătălin până am plecat din România cât și după aceea.  Colaborarea cu Cătălin există și acum, lucrul prin internet este posibil chiar și pentru coaching sau mentoring, pentru cine preferă sau acceptă acest mod de comunicare.

Am început formările de analiză tranzacţională şi prima calificare în NLP in 2002. Am intrat într-un proces de auto-cunoaştere şi modelare, mi-am dezvoltat tot mai mult propriile abilităţi de gândire şi mi-am educat percepţiile, am devenit o persoană tot mai conştientă şi mai stăpână pe propria viaţă. Am integrat strategii şi tehnici extraordinare de comunicare în nenumărate training-uri şi workshop-uri, am urmat studii universitare de psihologie şi am parcurs, prin Mind Master, certificări internaţionale pentru DeBono Thinking Systems şi excelenta curriculă de formare în coaching şi psihoterapie NLP a Austrian Training Centre. Pur şi simplu, am fost o norocoasă cu radio în cămară, căci vorba poveştii… dacă nu ar fi, nu s-ar povesti.

În următoarea decadă, cât timp mi-am dezvoltat noua ocupaţie, am fost şi foarte eficientă în consultanţă pentru IMM-uri, reuşind să ofer consiliere pentru solicitarea şi implementarea de finanţări guvernamentale şi europene într-un număr de peste 10 firme. Finanţările se ofereau pentru introducerea de sisteme de management al calităţii şi de securitate, și aproximez că în total am facilitat accesul la peste un million de euro. E mult, e puţin, nu putem fi siguri, dar cel mai important pentru mine în acea perioadă a fost faptul că reuşeam, în primul rând, să pun managerii în poziţia de a crede în succes.

Cred că, după atât de multe ocupaţii şi experienţe profesionale, orientarea către dezvoltare organizaţionala şi resurse umane, psihologia pe căile AT si NLP, rămân pentru mine cea mai iubită parte a carierei mele. Aveam deja la activ o experienţă extinsă de lucru cu oamenii- am făcut odată un calcul sumar şi probabil că sunt mai mult de 2000 de persoane cu care am interacţionat profesional. Un patrimoniu la care ţin imens, o bogăţie.

Studiile de psihologie, cursurile de AT, de învăţare experienţială, formarea profesională pentru coaching şi terapie cu NLP, toate au dat un sens mai profund asupra practicii mele trecute şi au eliberat în mine un potenţial valoros pentru viitor.

Când doamna Iubire s-a lăsat, în sfârşit, convinsă!

Trecuseră aproape 20 de ani din mijlocul vieţii, băiatul şi mama erau priorităţile mele iar munca era dominanta mea. Încă nu reuşisem să mă pun iar într-o relaţie normală şi fericită de cuplu… Eram în perioada când ne-am mutat în Bucureşti, băiatul intrase la liceul Lazăr, eu colaboram permanent la Mind Master. Aveam ocazia să îmi folosesc extraordinar mintea şi mediul era foarte motivant. Părea că atunci era momentul să mă ocup mai mult şi de mine insămi, de rotunjirea vieţii personale. Provocarea era mare, căci trecusem de 45 de ani şi aveam o familie cu un fiu minor şi o mamă pensionară. Cum spuneam, nu eram tocmai partida cea mai atractivă şi am realizat că nu mai eram deloc în postura florii la care urmează să vină în vizită albina… iar în jur, abundenţă de trântori. Aşadar, trebuia trecut de la aşteptare la acţiune şi trebuia depus efort. Desigur că acum aş şti să o fac mult mai bine, ca tot păţitul care devine priceput. Dar secretul trecerii de la teorie la practică este să ştii să îţi defineşti graniţele faţă de riscuri, să accepţi că, mai ales pe tărâm sentimental, preţurile plătite pot fi usturătoare chiar şi atunci când sunt mici.

[[{"fid":"1542","view_mode":"default","type":"media","attributes":{"height":"227","width":"200","style":"float: left; margin: 1px 2px;","alt":"Carmensi_Dan","title":"Carmen Iliescu si Dan Nicolau","class":"media-element file-default"}}]]Aşa că, la o vârstă în care părinţii noştri începeau să se gândească la pensie, eu am continuat să îmi caut, cu din ce în ce mai bună ştiinţă, omul împreună cu care să trăiesc cu bucurie şi pricepere viaţa. Ştiam că, într-o ordine diferită de cea de la prima tinereţe, era nevoie de seducţia mintii şi de împărtăşirea valorilor, preferinţelor, gusturilor în multe direcţii. Şi am avut noroc, amândoi, eu şi Dan. Soţul meu acum spune că m-a salvat de la sinuciderea cu seminţe de dovleac pentru că, atunci când am vorbit prima oară pe Skype tocmai consumasem compulsiv o cantitate prea mare din celebrele miezuri. După aproape un an de la întâlnirea virtuala şi multe altele petrecute la capătul unor zboruri prin şi peste Europa, am hotărât că e mai bine să trăim pe acelasi fus orar şi m-am mutat în Anglia. În acelaşi an, fiul meu a fost acceptat să urmeze studii universitare de drept englez şi internaţional în Scoţia, prin merite personale după o şcoală de vară şi patru examene dificile, chiar dacă nu avea încă liceul terminat.

Dan Nicolau, soţul meu, emigrase din ţară pe vremea când eu făceam primele firme. A avut un traseu internaţional de succes ca cercetător şi profesor, ocupaţie în care adesea oamenii se mută într-un nou şi îndepărtat loc pentru că sunt invitaţi la o universitate mai importantă. Aşa că am lăsat acum un an în urmă Regatul Unit, pentru care continui să am un loc special în inimă, şi am venit în Montreal, Canada. [[{"fid":"1544","view_mode":"default","type":"media","attributes":{"height":"164","width":"150","style":"float: right; margin: 2px 1px;","alt":"Carmen_si_Dan_vacanta","title":"Carmen si Dan in vacanta","class":"media-element file-default"}}]]

Toţi cei care ne-au cunoscut împreună, pe mine si pe Dan, nu pot să creadă că avem doar cinci ani de cuplu şi ce se vede dinafară este de multe ori încă şi mai bun înăuntrul căsătoriei. Noi nu suntem de părererea să ne iubim ca în prima zi. Noi iubim ca în a 2000–a zi. Şi, deşi nu am avut o lună de miere în sensul tradiţional, avem ani de miere în sensul nostru cel mai personal. 

Fericirea e greu de descris, mai ales din cauza clişeelor în care a tot fost pusă… Aşa că pot doar să o las înăuntru şi să garantez că există, trebuie căutată de fiecare după propria formă şi asemănare.

Şi... interviul (în loc de concluzii) :

L.P. : Ce face Carmen Iliescu în prezent?

C.I. : Continui să lucrez over internet pentru firma de cercetare în bio-nanoinginerie pe care am fondat-o în Anglia, management de proiect şi operaţiuni. Călătorim (eu şi soţul meu) mult şi purtăm lungi conversaţii (taifasul e una din cele mai mari plăceri ale noastre), avem prieteni noi şi interesanţi, situaţii şi probleme de rezolvat ca toată lumea, avem o pisică, desigur inteligentă şi iubitoare, de la care am învăţat câteva tehnici de empatizare şi comunicare extrem de preţioase. Râdem în fiecare zi, pentru că orice e important poate fi tratat cu un zambet. Începând cu noi înşine. Ne gândim cum, peste mulţi ani, de la bio-nanotehnologie şi NLP psihoterapie (şi ea, o biotehnologie) o să glisăm spre o fabrică de jucării din lemn şi o să scriem poveşti pentru copii… Poate că ideea asta se poate metamorfoza şi într-un portal pentru oameni maturi, oferind ghidare pentru cei care își caută perechea. Separat de planurile astea, împreună cu prietena Doina Filipescu de care vă spuneam mai la început, avem în lucru o carte despre emoţii, cu povești și multe exerciții, sub paradigma NLP. Sper să o citiţi cu folos şi plăcere în vara asta.

În fiecare zi am câteva clipe în care mă gândesc cu recunoştinţă la întămplări şi oameni din viaţa mea. La binefacerea de a fi sănătoşi. Continui să îmi vindec sentimente, amintiri, să îmi netezesc sufletul, să îmi sporesc mintea…Pun câte un gând bun pentru copiii noştri.

Şi, cum starea mea fundamentala este zâmbitoare, simt şi ştiu că, indiferent de câte încercări au fost de trecut, am mers mai departe doar păstrând sufletul plin de speranţă, mintea liniştită şi inima plină de bunăvoinţă. Ceea ce şi doresc fiecăruia dintre voi.

L .P. : Dacă ar fi să faci ceva diferit, ce ai face şi de ce ?

C.I.: Aş face de la început o meserie din mai multă pasiune, o căsătorie din mai multă dragoste, un copil cu doi părinţi permanenţi, o viaţă mai înţeleaptă, mai puţină reacţie şi mai multă reflecţie, mai puţină luptă pentru dreptate şi mai multă căutare a liniştii, şi, probabil, toate astea ar însemna să fac mai puţin, pentru că, aşa cum bine spunea cineva, Less is more…

L.P. : Există iubire adevărată ?

C.I. :Pentru cine? Adevărul are nevoie de referenţial. Aşa că, dacă e să începi cu ceva, trebuie să începi să lucrezi la propria definiţie pentru iubire. După aceea este căutarea şi găsirea, potrivirea, bucuria, fericirea… Dacă.

L.P. : Viaţa înseamnă…

C.I. : ... singurul lucru pe care îl avem cu adevărat.

L.P. : Iar rolul omului pe Pământ ?

C.I. : Să-şi caute fericirea fără să foloseasca pe nimeni.

L.P. : Ce a reprezentat şi reprezintă « simţul umorului »  în viaţa şi personalitatea ta?

C.I. : Al şaselea simţ.

L.P. : In interviu am folosit peste 5000 de cuvinte. Ai putea la final sa imi rezumi, te rog, în maxim 

50 de cuvinte « povestea vieţii tale » : 

[[{"fid":"1545","view_mode":"default","type":"media","attributes":{"height":"197","width":"350","style":"float: right; margin: 2px 1px;","alt":"Carmen Iliescu Nicolau","title":"Carmen Iliescu Nicolau","class":"media-element file-default"}}]]

C.I. :Născută zâmbind. Copilărie fericită. Vicii timpurii. O comunistă. Pardon, capitalistă. Ambiguitate. Învăţat. Râsu’-plansu’. Muncă pe săturate. Învăţat. Copil. Deşteptăciuni turnate în cap cu tona. Nişte bani şi nişte ani. Târziu. Sărbători singură. Săturat. Învăţat. Căutat. Găsit. Învăţat. Fericită. To be continued!

Categorie

In prezent, sunt Online Content Manager al portalului LearningNetwork.ro. Trecutul nu... vezi profilul complet

Adaugă comentariu nou

Text simplu

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
  • Adresele Web și E-mail sunt transformate automat în legături.