Teoria încercărilor și a erorilor în învățare
Una din marile preocupări ale psihologilor care s-a păstrat până azi este aceea de a găsi răspunsurile la întrebările "Cum învață omul" și "De ce învață?". De-a lungul a mai mult de 2 secole, s-au efectuat atât de multe studii și experimente pentru a găsi răspunsurile care să explice și să concluzioneze cât mai bine modalitățile de învățare, creându-se astfel multe teorii ale învățării. Însă niciuna nu poate fi la suficient de cuprinzătoare având în vedere că învățarea, la fel de complexă precum și ființa umană, nu poate să fie încadrată într-un singur format. De aceea, nu putem decât să cunoaștem și să exploatăm diferitele teorii al învățării pentru a ne crea acel cadru larg de care avem nevoie indiferent că suntem subiect sau obiect al învățării. Azi, continuăm seria teoriilor în învățare, abordând una dintre cele mai cunoscute și importante dintre ele, și anume, teoria încercărilor și a erorilor în învățare.
EL Thorndike este psihologul care a dezvoltat-o și care a fost de părere că învățarea este un proces gradual care se produce prin mai multe tentative ce se caracterizează prin încercări și erori, esența teoriei sale fiind aceea conform căreia cu cât numărul de încercări crește, cu atât numărul erorilor descrește.
Iar aceasta este posibil prin asocierea care se produce între impresii și impulsurile de acțiune. O astfel de asociere devine „legătură” sau „conexiune”, deoarece este întărită sau slăbită în procesul de creare și eliminare a obiceiurilor. Prin urmare, potrivit teoriei lui Thorndike, atunci când un individ este plasat într-o situație nouă, el face o serie de mișcări aleatorii. Cele care nu reușesc sunt eliminate și cele reușite sunt fixate. Însă acesta este un proces de durată și gradual, pe măsură ce individul învață să evite acțiunile care nu sunt necesare pentru a-și atinge scopul, îmbunătățirea producându-se prin repetare.
Cel mai cunoscut experiment ale lui Thorndike prin care s-au studiat caracteristicile încercărilor și erorilor în învățare a fost cel care a implicat pisici și folosirea unei cutii pe care psihologul a numit-o cutia de puzzle. Într-unul dintre experimente, o pisică flămândă a fost plasată într-o cutie închisă care nu putea fi deschisă decât prin apăsarea unui zăvor. În afara cutiei, a fost pus pe farfurie un pește pe care pisica îl putea vedea.
Pisicii i s-au acordat 100 de încercări, timp de 5 zile, 10 dimineața și 10 după-amiaza. După fiecare experiment de acest gen, pisica era hrănită și nu i se mai dădea apoi nimic să mănânce până la următorul experiment. Dacă reușea în timpul unui experiment să deschidă cutia, ea putea mânca peștele. Întregul comportament al acesteia pe parcursul experimentului era atent observat și analizat. La început, pisica a înregistrat o serie de acțiuni aleatorii, apoi, treptat, ea și-a redus numărul de răspunsuri inadecvate, adică erori, ajungând în poziția în care putea deschide zăvorul imediat ce era pusă în cutie, reducându-se astfel la 0 numărul erorilor și crescând la 100% reușita.
Cu toții învățăm multe abilități, precum înotul sau mersul pe bicicletă, prin această metodă. De asemenea, exclusiv prin ea, copiii învață să stea, să meargă sau să alerge. Însă, cu toate acestea, unul dintre dezavantajele principale ale ei este acela că implică pierderi considerabile de timp și efort.
