Vocile Amaliei- o poveste despre FEMINITATE si DEVENIRE

Unii cred in dezvoltare personala. Altii spun ca nu aceasta este “calea”. Ca omul trebuie sa se transforme in cea mai buna versiune a sa. Amalia Savinescu spune ca oamenii nu se transforma, ci devin tot mai mult ceea ce sunt. Si privind viata ei, cred ca aceasta “teorie” este cea mai potrivita.

Cine este Amalia, pe scurt?  Pragmatic, i-am spune “un psiholog fotograf cu MBA”. Plastic, ea isi spune “photographic coach si story maker”. In esenta, este un om cu suflet profund creativ de artist si minte agera de om de afaceri. Dupa multi ani de corporatii si HR, astazi si ea surprinde “oameni pe drumul lor” si povesti despre ei, in diferite momente sau ipostaze. Dar Amalia ii surprinde prin obiectivul aparatului sau foto, folosindu-se de intuitie si de un ochi fin de artist. Ea “acceseaza fragmente de existenta, pe care le suspenda in timp, integreaza detalii si eternizeaza secunde”, cum marturiseste una dintre “modelele” sale.

De fapt, Amalia a dus pasiunea pentru fotografie mult mai departe decat ne-am fi putut imagina. Mintea sa agera de om de business a impletit arta cu coaching-ul si dezvoltarea personala, dand nastere “photocoaching-ului”, o metoda unica, ce imbina cuvintele si imaginile pentru a dezvalui profunzimi si a pune in valoare potentialul uman. Dar aceasta, insa, este doar una dintre “Vocile Amaliei”!

Va invit sa le descoperiti si pe celelalte citind un interviu in care talentul/talentele si pasiunea pentru arta se impletesc natural cu cariera de corporatista, in care inteligenta sclipitoare si feminitatea dau nastere unui personaj minunat si complex, care, desi ii cucereste definitiv, de multe ori ii si sperie pe cei din jur prin increderea in sine pe care o emana, prin energia sa puternica, prin caracterul ludic dublat de istetime si de nonconformism:

Luiza Pirvulescu: Ce pasiuni aveai in copilarie? Ce iti doreai sa te faci “atunci cand o sa fi mare”?

Amalia Savinescu: Intrebarea ta m-a trimis instant intr-o calatorie vizuala in timpuri de odinioara… Sunt in sala de sport, la spaliere, la barna, la paralele…

Apoi ma vad in sala de balet, in centrul careia stau neclintita, fara nici o alta sustinere decat propriile-mi picioare si coloana vertebrala. In stanga mea e un pian negru, cu coada, la care canta cu degete firave o doamna cu coc, in vreme ce, in fata mea, o doamna subtirica si tare ca otelul, ma plesneste cu o nuielusa peste piciorul drept de fiecare data cand acesta refuza sa faca unghi perfect de 90 de grade cu cel lasat la sol... Muzica e foarte frumoasa, iar in oglinzi se vad multe toutou-ri albe si picioruse in sincron… E atat de multa frumusete acolo, incat rigoarea, tenacitatea si efortul au prins si ele un farmec inegalabil. Pana si mania profesoarei devine ceva pretios si demn de iubire. Acestea cred ca sunt primele mele pasiuni.

Dar sursele mele de energie au fost mai multe. Aveam si cateva placeri “nemeritate”, adica bucurii care nu necesitau nici un efort. Scriam si citeam cu mare dezinvoltura, organizam spontan toti copiii din bloc, le stabileam jocurile, rolurile si ordinea, construiam casute pentru papusi din te miri ce gaseam la indemana. Adoram vacantele, in special pe cele petrecute la tara, unde ma cataram in toti copacii- fara sa ma gandesc prea mult la cum aveam sa cobor de acolo, bateam dealurile desculta si ma simteam in al noualea cer la scaldat in apele curgatoare. Tin minte perfect senzatia lutului in talpi, mangaierea vantului, racoarea si transparenta apei de pe atunci, cand totul era foarte curat...  

La scoala, imi placeau foarte mult orele de cor; un pic pentru ca erau multi copii pe acolo, un pic pentru ca se crea armonie cu veselie, un pic pentru ca vocea mea conta. Cantam de regula la vocea a doua, dar cand nu se auzea prea bine vreo alta zona, profesoara ma muta unde era nevoie. Am aflat abia la 42 de ani ca am un ambitus de 3 octave. La vremea corului din copilarie, stiam doar ca ma pot plimba in voie dintr-o tabara in alta... (n.r.: cateva dintre proiectele muzicale ale Amaliei gasesti aici)

Tot in vremea anilor de scoala m-am delectat cu activitati in care manualitatea avea un rol important: linogravura, creatie flori textile, croitorie, tesaturi si covoare de lana, decoratiuni pe panza.

Vreo doi ani m-am dedicat artelor martiale, pana cand mama s-a opus vehement: “nu vreau un luptator in fuste”. Flotarile in pumni specifice antrenamentelor de karate ajunsesera sa isi puna amprenta pe mainile mele de balerina… 

Cat priveste visele mele de om mare ... Ca orice fetita care se respecta, pe la trei ani voiam sa fiu printesa. Un an mai tarziu am invatat sa citesc si mi-a trecut prin minte sa devin scriitoare, dar la 5 ani am descoperit prima meserie in adevaratul sens al cuvantului: vanzatoare de inghetata! Langa blocul in care locuiam era un aparat deservit de o doamna in halat alb, pe care o iubeau toti copiii. In fata ei, pana si cei mai nazdravani stateam cuminti la coada, si urmaream- cu ochii larg deschisi si cu pupilele dilatate, cum, printr-o simpla apasare a manetei, cu o precizie maxima, doamna in alb facea sa curga un suvoi de inghetata, aromata si cremoasa, in cornet. Doamne, ce bucurie si cat respect se citea in ochii nostri! Aceasta a fost prima mea reprezentare despre o meserie frumoasa la varsta copilariei mele.

L.P.: Cand “te-ai facut mare”, insa, ai facut Psihologia, ai intrat in mediul corporatist, ai terminat si un MBA si ti-ai deschis si propria firma de consultanta- Tandem Consulting. De ce aceasta cale?

A.S.: Calea pe care am mers a fost o rezultanta a mai multor variabile. O armonie a mai multor voci. In anii de liceu imi pusesem clar in valoare valentele filologice si lingvistice la diverse competitii nationale, insa traiam intr-o epoca in care latura umana era insuficient valorizata social, motiv pentru care mama s-a straduit sa ma indrume catre o cale mai prestigioasa. Ca orice parinte iubitor si ambitios, credea despre mine ca pot face orice, doar pentru ca ma descurcam bine in mai multe domenii. Mama era invatatoare, dar medicina era telul ei suprem, iar eu, ca orice copil iubitor si ambitios, am incercat sa ii fac pe plac. Insa lipsa pasiunii impartasite a facut ca eforturile depuse de mine sa nu ma conduca la performante pe masura, iar discrepanta dintre efort si rezultat a stins in cele din urma orice strop de placere si de energie pentru a continua pe acest drum. Intr-o zi am reactionat vehement, iar mama a cedat in fata evidentei si a acceptat un prim compromis: avocatura. Pe vremea aceea insa, pentru admiterea la Drept era necesara o materie numita economie politica, pe care am constatat ca nu o agream si nu o acceptam. Eu am o mare putere de mobilizare, insa nu pot face lucruri potrivnice intelegerii si vointei mele. Nu pot asimila ceva ce nu impartasesc. Sunt in stare sa invat cuvant de cuvant un manual DACA ii inteleg continutul. La sfarsitul clasei a XII-a stiam pe dinafara manualul de filosofie, cap coada. Avand o memorie fotografica deosebita (chiar daca pe vremea aceea nu stiam ca se numeste asa), cred ca si de la coada la cap as fi putut sa il redau. Dar asta numai si numai pentru ca puteam inlocui, oricand, orice  fraza din carte cu propriile mele cuvinte, pentru ca toate notiunile imi erau bine intelese, trecute prin filtrul gandirii si ancorate in realitatea mea de atunci.  Filosofia nu era o materie, ci facea parte din modul meu de viata. Conversatiile mele zilnice beneficiau in egala masura de intelepciunea clasicilor dar si de umorul si naturaletea cu care isi traia viata tatal meu, ziarist si profesor de filosofie. Asadar, prin negocieri succesive cu mama, am ajuns la filosofie si psihologie. Latura umana si-a reintrat in drepturi.

(In vreme ce iti scriu aceste randuri, imi dau seama ca acest modus vivendi se regaseste in mai multe etape ale vietii mele. O voce imi spune ceva, o alta voce are nevoie de sustinere,  o ascult, o sprijin, o intaresc, apoi vocea initiala imi duce dorul, revin...)

La terminarea liceului am avut primul esec in viata. Nereusita la examenul de admitere la facultate. Nu conteaza ca erau 19 locuri si 19 candidati pe fiecare loc. Nu conteaza ca s-a intrat cu 7.50 si eu am luat 7.38. Nu conteaza ca in anul precedent media de intrare a fost mai mica de 6.50... Conta ca eu, premianta la olimpiada nationala de filosofie si participanta la sesiunea nationala de referate ale elevilor, ratasem calificarea la studentie. Un dezastru...

… care s-a dovedit o sansa . . .

Pentru ca, profitand de lipsa mamei din oras, in vacanta de vara a anului cu pricina, m-am prezentat la concursul organizat de Teatrul de Nord Satu Mare pentru ocuparea unui post de actor corp ansamblu (fara studii superioare). Cei tineri nu stiu, dar in vremea aceea existau doar 4 locuri pe an la IATC (actualul UNATC), motiv pentru care teatrele aveau in schema si posturi pentru nonabsolventi de studii de specialitate. Dupa 10 ani de activitate, figurantii deveneau actori. Un soi de calificare la locul de munca .

Esecul la examenul de admitere la facultate mi-a permis succesul la examenul de admitere pe scena.

Prin urmare, primul meu statut profesional oficial a fost cel de actrita. In echipa Teatrului de Nord Satu Mare am jucat in patru piese, dintre care doua pentru copii si doua pentru publicul de toate varstele. Am sustinut  numeroase reprezentatii, am calatorit in turnee prin tara, m-am bucurat de experienta directa in lumina reflectoarelor. Am lucrat intr-o echipa de actori profesionisti, cu indrumare regizorala,  in decoruri si atmosfera create de scenografi si directori muzicali, asistata de echipe de suport formate din costumiere, coafeze si machioze, masinisti, luministi si sufleori. Pornind de la textul rolului, in nota indicatiilor regizorale, mi-am pus la treaba gandirea, imaginatia, emotia si expresivitatea corporala pentru pentru a da viata unor personaje, cat mai credibile si interesante, in fata unui public numeros, eterogen, care ofera feedback imediat si nemijlocit. Pentru o adolescenta de 19 ani  pot sa spun ca a fost o experienta incredibila, o descatusare mult mai mai puternica decat orice alergare pe carbuni incinsi.

Mi-am continuat experienta profesionala ca reporter colaborator si prezentator radio la Bucuresti, iar dupa terminarea facultatii mi-am construit o cariera bazata pe cunostintele de filosofie, psihologie si management dobandite in structurile academice. Timp de doua decenii m-am format si cizelat pentru rolurile de manager, trainer, consultant, antreprenor si coach. Mi-am desfasurat cea mai mare parte a activitatii in lucrul cu oamenii, in principal in medii organizationale. Am prestat servicii pentru 35 de organizatii si am interactionat cu mii de oameni.  Mediul corporatist a fost alegerea ratiunii, MBA-ul a fost calea de armonizare a planurilor educationale de care beneficiasem si o punte de legatura intre lumea interioara si cea exterioara, intre sentimente si cifre, intre social si organizational, intre HR si Finante, cei doi piloni de baza ai oricarui manager profesionist, fie el de resurse umane sau nu.

L.P.: Vorbeste-mi putin despre anii acestia ai Amaliei Savinescu- corporatist si om de afaceri: ce ai facut, mai exact, ce ai simtit si ai invatat, ce etapa a “devenirii“ tale a fost aceasta.

A.S.: Am invatat in permanenta, urmand in fiecare an dupa absolvirea facultatii, timp de 10 ani, cel putin cate doua cursuri de formare, specializare sau perfectionare, pentru a putea intelege in mod real mediul organizational in toata complexitatea sa. Indiferent de domeniul in care am intrat, mi-am dorit sa fiu o voce care conteaza si un contributor semnificativ. Am considerat ca este important sa fiu apreciata, sa las o urma trainica pe care sa poata merge lesne cei care imi vor prelua rolul si sa imi asum responsabilitatea pentru ceea ce se intampla. Nu am avut de multe ori sansa de a fi crescuta de catre organizatii, fiind mai degraba un pionier, un deschizator de drumuri, destelenitor de terenuri virgine ori aride. Am infiintat sau am restructurat departamente, de multe ori alaturandu-ma unor echipe de conducere din companii tinere sau aflate in momente de schimbare majora, organizatii in care bugetele nu erau generoase cu resursele umane, motiv pentru care am fost de cele mai multe ori nevoita sa-mi creez de una singura instrumentarul necesar. M-am bazat pe multele invatate si citite, pe opinia specialistilor din reteaua mea de cunostinte profesionale, pe capacitatea de analiza si diagnostic slefuita in facultate si pe spritul meu practic. Am abordat interdisciplinar si sistemic procesele de schimbare. Ca in vremea copilariei, am construit din tot ce am avut la indemana, imbinand creativ resursele identificate. Am judecat rostul fiecarei actiuni si am dezvoltat artizanal instrumentele necesare, pe care le-am implementat cu convingerea ca raspund unor cerinte logice si pragmatice.

Pentru ca un job are provocarile lui dar la un moment dat gama acestora se epuizeaza, mi-am completat mereu competentele dincolo de cerintele de zi cu zi ale muncii mele de angajat full-time, colaborand cu publicatii de specialitate, cu organizatii de training si consultanta, sau cu firme de dimensiuni mici si medii ale caror proiecte puteau fi gestionate part-time.

Dupa sapte ani de activitate manageriala ca angajat sau colaborator in corporatii, mi-am infiintat propria companie de consultanta, Tandem Consulting. O ocazie perfecta pentru a contribui simultan la dezvoltarea mea profesionala si financiara. Astfel am reusit sa accesez proiecte de anvergura si sa ma implic in absolut toate zonele specifice managementului resurselor umane, punand accent pe activitatile care ma energizeaza si ma inspira: training, consultanta, coaching, evaluare, comunicare, negociere, gestionarea schimbarii. Sub sloganul Punem oamenii in valoare, am actionat coerent si autentic in acord cu valorile mele personale, ceea ce mi-a permis sa traiesc cu bucurie fiecare zi de munca.

Sintetizand, am parcurs toate partiturile si am sustinut toate vocile din cor. :)

Citeste partea a doua a interviului cu Amalia Savinescu aici!

Descopera o mica parte a povestii Femina Visual Story in imagini si muzica. O poveste la persoana intai, intr-un montaj pe youtube:

[[{"fid":"1682","view_mode":"default","type":"media","attributes":{"alt":"Voices of Amalia Photographicoach and music Tu esti","class":"large media-element file-default"}}]]