Recadrarile
In viata, toti ne intalnim cu suferinta – la fel ca moartea si impozitele, suferinta pare a fi o constanta a vietii noastre. De fapt, putem crede chiar ca viata face tot posibilul sa ne ofere forme “speciale” de suferinta, de la respingerea de catre cineva pe care il consideram atractiv, trecand prin esecurile jenante de la locul de munca, pana la faptul ca ceilalti par a avea mai mult (bani, fericire, sex etc.) decat noi.
Suferinta este si ceva la care nu prea ne place sa ne gandim. Daca am putea alege, am sterge – selectiv – aceste momente de suferinta din viata noastra? Cum ar arata viata fara ele?
Fiecare avem felul nostru unic de a aborda suferinta. Unii dintre noi se intristeaza, se supara, dar trec peste, merg mai departe, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Altii se retrag, sunt mai precauti, sau chiar devin paralizati in fata evenimentelor. Altii par incantati, se bucura de ceea ce noi am numi suferinta, vazand in ea doar o provocare sau ceva cu care ar putea sa lupte.
Oare cum ne purtam in fata suferintei? Dorim sa fim consolati de catre prieteni? Ne aruncam cu furie in orice fel de activitate? “Nu ne gandim la ea” – inchizandu-ne “mintea” si refuzand-o? Si cum ne descurcam cu emotiile implicate – mai ales durerea? Majoritatea dintre noi avem un fel preferat de a aborda durerea – sau il inventam pe loc, atunci cand ea apare.
Programarea Neuro-Lingvistica ofera cateva instrumente utile si eficace pentru abordarea unor astfel de probleme. Una dintre tehnicile cele mai des folosite este cea prin care schimbam etichetele puse pe suferinta. In general, avem tendinta de a ne “depozita” amintirile in doua categorii destul de vagi: placute si dureroase. Putem “rarefia” o mare parte din durerea trecuta uitandu-ne la aceste categorii si descoperind ca ele pot fi re-etichetate. Durerea pe care am trait-o in trecut poate fi “re-etichetata” sau “re-vizuita” sau “re-semnificata” ca o lectie importanta sau ca o oportunitate de a creste, de a ne dezvolta. Ea poate, in aceste conditii, sa ne confere acele calitati pe care le doream dar nu stiam de unde sa le luam.
A gandi inseamna a cadra, a conferi semnificatii. Dand un nume la ceva, il identificam, adica il punem intr-un cadru. Cand un nou nascut face acest lucru, el incepe sa isi populeze lumea – “jucarie”, “cutu”, “mami”, “tati”, “ochi”, “deget”. In acest fel creem intelesurile care devin lumea in care traim. Pe masura ce numim lucrurile, creem un vocabular de termeni. Acest lucru raspunde la intrebarile fundamentale: “Ce este X?”, “La ce e bun X?”, “De unde vine X?”.
Gandirea creeaza si stabileste cadre, semnificatii. Din aceasta cauza cadrarea este esenta functionarii omului. Noi cadram lucrurile. Si o facem la mai multe niveluri: nu este suficient sa spunem ca o voce este “aspra, stresata, stridenta, tensionata, dura”; trebuie sa cadram si intelesul: “critica, insulta, suparare etc.”
Dar nici asta nu este suficient; trebuie sa cadram si acest lucru: “pericol pentru eul meu, amenintare la adresa self-respectului, conflict etc.”. Si mai cadram o data: “trebuie sa fac X”, “pot acum sa ma astept la Y”, “asta inseamna Z” – cadrarile vin in grup: una in interiorul celeilalte, ca o papusa ruseasca.
Dar ce este un cadru? In primul rand este un nume. Apoi, este contextul mental pe care il punem in jurul numelui. Apoi este contextul contextului, si asa mai departe.
Inainte ca Gregory Bateson sa fi introdus termenul de “cadru” prin care sa descrie contextele, chiar si cele multiple, ce decurg unul din celalalt (ca niveluri logice), noi numeam aceste cadre printr-o multitudine de termeni: “credinte”, “valori”, “asteptari”, “decizii”,” intelegere”, “identificare”, “sens”, “inteles”, “paradigma”, “semnificat” (ca opus semnificantului). Problema cu aceste cuvinte este ca ne-am obisnuit sa credem ca reprezinta lucruri diferite, nerelationate intre ele. Astazi stim ca ele nu sunt altceva decat cadre diferite.
Este momentul sa vorbim putin de neurosemantica. Neurosemantica este un model care descrie felul in care oamenii obtin intelesuri (semantica) incorporate corpului nostru (neurologia) in asa fel incat sa simtim intelesurile in termenii emotiilor si starilor. Neurosemantica este un domeniu interdisciplinar care isi are originea in psihologia comportamentului cognitiv, semantica generala, NLP si gandirea sistemica. Neurosemantica exploreaza structura intelesului si felul in care acest inteles devine intrinsec corpului nostru. Ea abordeaza sistemul minte-corp-emotie in mai multe feluri. Pornind din dimensiunea mentala, ea exploreaza felul in care limbajul actioneaza in interiorul nostru, felul in care ii atribuim sens, creem sens prin cuvinte, asociatii, cadre, metafore etc. Pornind din dimensiunea neurologica, ea exploreaza felul in care corpul nostru lucreaza cu ideile pentru a le “actualiza” si felul in care ceea ce facem influenteaza ceea ce credem. In esenta, neurosemnatica se refera la doua lucruri: in primul rand, la obtinerea celor mai bune performante cu cele mai bune intelesuri; in al doilea, la adaugarea unor intelesuri mai bogate performantelor noastre. Se refera la declansarea potentialitatilor prin mobilizarea resurselor maxime. In neurosemantica s-au identificat 26 cadre-cheie in lista meta-intrebarilor din modelul meta-starilor si se foloseste metafora unui diamant pentru a descrie multele fatete (cadre) ale constiintei. Dar nu este in intentia noastra de a detalia relatiile cadrarii si recadrarii cu Neurosemantica sau cu Semantica generala.
Cadrele – rezultatele cadrarii – sunt folosite pentru a furniza un context, un “punct de fuga” sau un ghidaj pentru gandurile si actiunile noastre.
Bandler considera ca exista, in principal, 5 cadre (numite de el “frames”) utile pentru a furniza o focalizare activitatilor noastre si pentru a ne asigura ca suntem congruenti, oferindu-ne un context in care ne putem evalua progresul si pentru a putea explora alte optiuni: cadrul de obiectiv, cadrul ecologic, cadrul dovezilor, cadrul “ca si cand” si cadrul retroactiv. Le vom discuta pe scurt pe fiecare “in numarul viitor”.
